Mă va face diazepam să mă slăbesc

Ilustraţie de Nick Scott Reacţia de fugă sau de luptă face parte din sistemul nervos al organismului şi se manifestă prin stimularea ritmului cardiac, dilatarea căilor respiratorii şi contractarea vaselor de sânge. Toate astea cresc fluxul sanguin şi oxigenul în muşchi, încât suntem pregătiţi să fugim de ceva care ne ameninţă viaţa: un mamifer sălbatic, o maşină rapidă, o persoană periculoasă.

Reacţia asta fiziologică e destul de importantă. Doar că, uneori, se întâmplă să ne scurt-circuităm un pic. De fapt, nu vede nicio diferenţă între un pericol extern, precum un tigru, şi un pericol intern, cum ar fi o amintire tulburătoare sau o grijă viitoare.

Facilitati de tratament

Le tratează pe amândouă ca pe nişte pericole cu care trebuie să lupţi sau de care trebuie să fugi. E mult mai puţin probabil ca noi, oamenii anxioşi, să ne excludem din patrimoniul genetic dacă, spre exemplu, devenim piloţi de vânătoare sau ne plimbăm pe marginea unei prăpastii. În ultimii 15 ani, anxietatea s-a manifestat la mine printr-o tulburare de panică. De două ori s-a transformat în ceva mai mult, în genul ăla de depresie severă care te ţine captiv în apartament şi nu te lasă decât să urmăreşti The Simpsons pe YouTube şi să mănânci biscuiţi.

Publicitate Oare de data asta îmi va cauza o psihoză? Ar trebui oare să sun la salvare? Câte somnifere ar trebui să iau ca să dorm mă va face diazepam să mă slăbesc diete low carb ore fără să mor?

Doar că asta nu-i o teorie complet trăznită. Cu ajutorul şedinţelor continue de terapie cognitiv comportamentalăam reuşit să-mi localizez sursa anxietăţii: o experienţă spectaculoasă şi aproape mortală, care mi-a înghiţit aproape şase luni din viaţă, declanşată atunci când mi s-a perforat apendicele. Dacă eşti un copil sensibil, iar corpul tău se necrozează şi devine atât de slab că ajungi la terapie intensivă, toate astea pot avea un impact puternic asupra bunăstării tale mintale viitoare.

Mai ales când ramificaţiile fizice ale episodului respectiv ţi-au distrus practic interiorul pe vecie. M-am confruntat prima oară cu anxietatea în timpul primei săptămâni de la şcoală, de după criza de apendicită. Eram fix specialitatea bucătarului din săptămâna aia.

Despre febră

Dar după câteva zile, ceva s-a întâmplat. Într-o după-amiază, mi s-a făcut greaţă în timpul orei de biologie. Mi-au amorţit mâinile şi simţeam că o să-mi explodeze capul.

Era o senzaţie stranie, pe care nu o mai trăisem până atunci. M-am dus până la baie şi acolo, timp de câteva minute, am simţit cum nu-mi mai puteam controla creierul şi corpul.

• a te sau a nu te. sau despre sinucis | Unde scriu lu gigel
• Recuperarea după dependență e ca un foc pe care trebuie să-l țin aprins - DoR
• Durerea de burtică poate fi dată de foarte multe cauze, eventual de inflamarea ganglionilor din burtică în cadrul infecției sau de la stomac, în urma tratamentelor de febră.
• Am participat la întâlniri ale Narcoticilor Anonimi NA în Bucureşti şi am vorbit cu mai mulți foşti consumatori.
• Caca sa slabesti

Credeam că o să vomit, dar n-am putut. De la tâmple până la degetele de la mă va face diazepam să mă slăbesc, simţeam că mă loveşte val după val de presiune ameţitoare. După care m-a cuprins o teamă rece şi înfricoşătoare pe care n-o mai trăisem: capul mi se învârtea şi pereţii păreau de silicon. Nimic din corpul meu sau din împrejurimi nu avea sens.

Pur şi simplu eram posedată. Publicitate Ce dracu' mi se întâmplă? Sunt pe moarte? A fost primul meu atac de panicădar nu ştiam asta pe-atunci. În următoarele săptămâni nu m-am mai putut gândi la altceva.

Cum e să trăieşti cu o formă severă de anxietate

S-a întâmplat din nou de câteva ori. Plângeam noaptea, dar nu se dieta rapida de slabit cu iaurt problema să le povestesc alor mei. Ei n-ar fi putut înţelege. Credeam că-i o chestie fizică, ceva legat de problemele interne pe care le-am avut.

Sunt obsedata de a slabi. Am anorexie? Ce ma ajuta este un psihoterapeut foarte bun - nu spun ca m-am vindecat dar macar am speranta ca as putea ajunge la o normalitate. Am gasit pe net o adresa de mail la care se ofera suport persoanelor ca mine, sau ca noi: [email protected]!

Mi-a dat nişte broşuri şi m-a trimis la un terapeut mai în vârstă care lucra la centrul comunitar de lângă garajul Shell. Trebuia să-mi plănuiesc fiecare secundă şi fiecare rută de ieştire. În caz de ceva. Nu-mi amintesc să-mi fi ajutat anxietatea, dar cu siguranţă m-a făcut să devin conştientă că exista un flux de energie care trebuia captat.

După câteva luni, m-am dus la facultate în Londra cu o înţelegere mai bună a atacurilor de panică şi a valurilor claustrofobice de anxietate pe care le creează.

Părinţii mei ştiau ce se întâmplă cu mine, pentru că a trebuit să le explic de ce aveam o grămadă de elastice colorate prin casă. Erau drăguţi şi înţelegători, dar trăiam în continuare cu frica permanentă de un atac nou aveam să aflu mai târziu că asta era o trăsătură definitorie a tulburării de panică atunci când eram pe-afară şi mă aflam în compania altora.

La cursuri, în baruri, cluburi, frica asta nu m-a părăsit niciodată. Nici măcar pentru un minut. Era obligatoriu să ştiu unde-s toaletele în fiecare loc în care mergeam. Dacă nu vedeam o toaletă, sau măcar un semn de ieşire, eram într-un mare rahat. Spaţiile deschise erau navigabile, dar înfricoşătoare şi, dacă trebuia să merg prin Green Park pentru că prietenii mei o făceau, ţineam minte fiecare stufăriş după care m-aş fi putut ascunde.

Trebuia să mă aşez la sfârşitul rândului la fiecare curs sau în sala de cinema, în caz de ceva.

„Hoaţa cu Diazepam” ar trebui să aniverseze în Penitenciar vârsta de 80 de ani

Dacă luam vreodată metroul o raritatestăteam în faţa uşii, în caz de ceva. Doar că, frica aia s-a mai diminuat, pentru că am învăţat să îmi temperez anxietatea când începe să se instaleze şi nu atunci când atinge apogeul. Ştiu că, dacă am un atac de panică, o să fiu OK din nou şi o să-l controlez cum pot eu mai bine. Tulburarea de panică e una dintre formele anxietăţii caracterizată prin atacuri de panică recurente şi frica de a nu păţi unul.

În România, una din 63 de persoane suferă de aşa ceva. Statisticile din UK, întocmite în într-un studiu al morbidităţii psihiatrice din rândul adulţilor, au sugerat că 1,1 la sută dintre adulţi 1,3 la sută dintre femei şi unu la sută dintre bărbaţi suferă de tulburări de panică.

În SUA, numărul adulţilor care suferă de tulburarea asta e mai ridicat şi atinge 2,7 la sută. Panica se instalează sub forme diferite. De la un disconfort abdominal, până la o frică de ceva ce se simte ca o lovitură de tren.

Cocktailul meu obişnuit e o senzaţie calduţă de înţepături din cap până-n picioare, o faţă albă, plămâni încorsetaţi, mâini amorţite şi un stomac deranjat.

Îmi vine să vomit sau să mă cac pe mine în orice moment. Prima chestie mi s-a întâmplat, dar nu şi a doua, deşi eram foarte aproape. Nu e nimic ieşit din comun pentru mine, pe bune. Dar anxietatea se manifestă fizic diferit la fiecare persoană. Unii sună la salvare pentru că au senzaţia că trec printr-un atac de cord. Alţii se hiperventilează. Alţii borăsc. Alţii tremură de parcă ar sta dezbrăcaţi în Antarctica. Mai e şi partea cognitivă, care s-a agravat pe măsură ce-am îmbătrânit.

Înainte, simptomele fizice eclipsau cele mintale. Următorul pas e să mă interneze la nebuni. Chestia asta mă omoară. Dar caruselul nu se opreşte odată ce anxietatea atinge punctul culminant. Mai urcă brusc de câteva ori, până trece.

După care se instalează epuizarea, ce pune stăpânire pe fiecare fibră din corpul meu. Am avut atacuri de panică zilnic, chiar şi de câteva ori pe zi, în etape diferite ale vieţii. Mi-era frică să merg până la supermarketul aflat la 70 de metri distanţă, ca să nu mai vorbesc de mersul la cursuri. Publicitate Într-un final, creierul meu bătrân nu a mai făcut faţă adrenalinei.

Am intrat într-o depresie foarte nasoală. Depersonalizareainabilitatea de a nu dormi 16 ore consecutive şi o lipsă totală de apetit am slăbit şase kilograme în trei săptămânis-a întâmplat foarte rapid. Pur şi simplu nu mă puteam mişca.

După cinci zile în care-am stat inertă în pat şi-am ascultat melodia Moon Pix de la Cat Power citisem că a scris piesa în mijlocul unei mă va face diazepam să mă slăbesc nervoase, aşa că părea cumva potrivită în timp ce briza verii făcea ca ramurile eucaliptului din vecini să bată în geamul meu, am devenit foarte îngrijorată de ce le-aş fi putut spune profesorilor şi părinţilor.

M-am dus la medic din nou. Mi-a luat două ore să ajung până la clinica aflată la mai puţin de doi kilometri de mine. Mi-a prescris Setraline un medicament folosit des în tulburările de anxietatediazepam şi mi-a spus să merg la terapie, lucru pe care nu-l mai făcusem de când mă va face diazepam să mă slăbesc în Londra, deşi îmi petreceam fiecare zi în aceeaşi bulă a comportamentului de evitare. Nu mi-a plăcut terapeuta la care-am fost trimisă.

Era foarte tânără, toată şedinţa scria pe foaie şi rareori mă privea în ochi. După patru şedinţe, am încetat să mai merg. Nu merită, mi-am spus.

M-am gândit că, dacă ambii terapeuţi n-au fost în stare să-mi oprească atacurile de panică, eram imună la orice fel de ajutor sau intervenţie. Până acum trei ani, am crezut că niciun tratament non-medicamentos n-ar putea funcţiona. Publicitate Dar medicamentele noi nu m-au ajutat într-un mod miraculos sau definitiv.

Am simţit doar că eram în stare să mă eliberez de gândurile obsesive pentru perioade mai lungi de timp, iar asta m-a ajutat să fac faţă situaţiei. În retrospectivă, îmi dau seama la ce stres uriaş l-am supus pe partenerul meu din vremea aia, când nu-i spuneam motivele pentru care aveam sau nu nevoie să fac anumite lucruri.

De fapt, un singur prieten ştia prin ce trec. Totuşi, am reuşit să mă descurc în felul meu. Am rămas pe antidepresive vreo câţiva ani şi progresam destul de rapid în carieră. Frica de-un atac de panică încă mă apăsa pe creier, dar ceva mai uşor. Când aveam un atac, unul pe săptămână, dura câteva zile să-mi revin, dar eram OK, pe bune.

Am rezistat şi când m-am lăsat de antidepresive, cu ajutorul unei terapeute noi mai în vărstă şi mai mămoasăpână acum trei ani.

Mărturie creștină A UCIS CRESTINI PENTRU BANI, DAR S-A ÎNTORS LA DUMNEZEU

Aveam joburi din ce-n ce mai bune, scriam mult, călătoream şi intervievam oameni pe care-i admiram. Păream fericită. Eram capabilă să trec prin viaţă cu graţie şi să fac faţă oricărei situaţii cu success: întâlniri tensionate, zboruri lungi, treburi importante. Dar în esenţă, era din nou un haos. Nu puteam să accept că ar fi trebuit să rămân pe antidepresive. Deveniseră cumva o soluţie finală în mintea mea, pasul dinaintea eşecului şi penultimul pas dinaintea cămăşii de forţă şi a terapiei prin şocuri electrice.

Publicitate De ce oare aveam nevoie de-o pastilă care mă facea să cred că eram o persoană bolnavă şi dependentă de medicamente pentru a funcţiona cum trebuie?

Şi ce dacă prietenii mei deveneau din ce-n ce mai enervaţi de faptul că-i lăsam baltă în ultimul moment, pentru că avusesem un atac de panică în drum spre ei şi eram incapabilă să merg mai departe? De ce-ar trebui să ştie? Totuşi, nu mă descurcam prea bine.

Poveștile vindecă

Asta a fost problema, încă de la-nceput. Mă prefăceam şi-aveam nevoie de-ajutor. În decursul anilor, devenisem o maestră a disimulării. Nimeni nu ar fi putut ghici că sufeream de tulburări de anxietate sau că nu eram în stare să stau în metrou mai mult de câteva staţii. Dacă începeam să mă panichez când eram în oraş, pur şi simplu mă întorceam acasă mai devreme. Comportamentul de evitare mi-a permis să trăiesc o viaţă aparent normală.

Dar acum trei ani am avut din nou o cădere nervoasă, cea mai nasoală de până atunci. În restrospectivă, îmi dau seama că episodul ăla se anunţa de multă vreme.

Ajutati ma va rog! Din Comunitate Am 29 de ani, Am intrat in luna 6, dar din cand in cand ma enervez enorm. Asa mi vine din inauntru!

Nu prea-mi micul dejun in cura de slabire jobul, în ciuda statutului şi a prestigiului pe care mi le oferea. Rămăsesem fără scuze în încercarea de a-mi evita prietenii.

octombrie 7, 2010

Aveam nevoie de încă o operaţie la stomac, o imagine înfiorătoare pe care nici terapeutul nu mă putea ajuta s-o raţionalizez. Călătoriile de afaceri erau din ce-n ce mai stresante, fiecare zbor îmi trezea un set nou de simptome de anxietate. Înainte să merg în Kenya, ca să scriu un articol pentru TheGuardian, am stat într-o toaletă din Terminalul 3, convinsă că vertebrele gâtului erau pe cale să se rupă în două şi să mă paralizeze, pentru că presiunea din capul meu creştea, pe măsură ce gândurile mele deveneau tot mai încâlcite.

Publicitate Ce se întâmplă dacă am atacuri de panică în Kenya, în mijlocul pustietăţii? Cine o să mă ajute? Ce se întâmplă dacă mă panichez în avion şi vomit peste tot pentru că nu pot să ajung până la budă la timp? Dacă mă panichez într-o ţară unde nu cunosc pe nimeni şi ajung închisă pe undeva pentru că nimeni nu ştie ce-i de făcut cu mă va face diazepam să mă slăbesc Ce mă fac dacă… E obositor şi plictisitor doar să scriu fraza asta.

Într-un final, fiecare atac de panică era mai dificil decât cel anterior şi, în câteva săptămâni, totul s-a transformat într-un amestec de lacrimi, frustrare şi disperare. Eram iarăşi foarte deprimată.

Contribuie și tu la poveștile care vindecă.

M-am culcat într-o seară şi m-am trezit o altă persoană. Cineva care nu putea să meargă drept, să se oprească din plâns, să mănânce o felie de pâine în mai puţin de-o oră, să-i deschidă poştaşului uşa, să răspundă la telefon sau să-şi hrănească pisica.

Era ca şi cum mă aflam într-un zgârie-nori şi mă uitam în jos, de la înălţimea aia.

Eram disperată şi frica eclipsase totul. Depresia şi anxietatea merg deseori mână-n mână. Creierul meu raţional ştia treaba asta, dar n-o putea accepta. Nu puteam să accept că minţii mele i se luase de frica de sine, că depresia devenise un simptom al anxietăţii din cauza suprasolicitării. Pentru mine, asta reprezenta un eşec.